Cantece de vitejie

Un om nu se judeca dupa chiar o vorba de nerabdare, de nemultumire care i-ar fi scapat într-un moment oarecare sub presiunea unor evenimente capabile sa tulbure si mintile cele mai sigure de sine, sa faca a devia o clipa si convingerile cele mai bine întemeiate si mai statornice. Ci judecata cea dreapta se poate dobândi numai dupa dovezile pe care le da el în momente decisive sau în lucrari îndelung chibzuite despre ce se gaseste în adâncul cugetului sau. La Cosbuc, cel tacut si închis în sine, cel dispretuitor de conversatii zadarnice si aplecat mai mult la discutii cu privire la atâtea probleme de limba, de literatura, ori chiar de o natura speciala care se parea cu totul straina de preocuparile unui poet, nu se poate afla acel crez complet, expus în siguri termeni de abstractie filozofica, pe care-l poti gasi si fixa la oameni necontenit amestecati în politica militanta sau deprinsi, siliti a-i analiza problemele.

Dar altceva ne poate lumina asupra gândului acestui om de socoteli încete si adânci: nota fundamentala a scrisului sau întreg, aceea care domnina toate amintirile de lectura, toate influentele straine, amestecate si contopite într-însul. Si omul care va izbuti, din strabaterea acestei opere cu aparenta variata, sa culeaga ceva care nu s- ar potrivi cu sângele lui, cu locul lui de nastere, cu anii lui de lucru de la „Tribuna“ cea mare din zilele de lupta, cu tovarasiile lui de acolo, cu spectacolul din acel ceas al dezvoltarii ideii românesti, cu pribegia lui printre noi – acela, dar numai acela, ar cuteza sa rupa, fie si prin simple insinuari, din solidaritatea morala a neamului sau în suprema suferinta pe cel mai mare din poetii de energie luptatoare al românimii întregi.

Nicolae Iorga