Ismail si Turnavitu

Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzau, a început sa scrie, aparent fara constiinta ca produce literatura, numai pentru a-si distra fratii si surorile, parodiind cu niste false automatisme academismul prozei curente. Textele lui îi atrag atentia lui Tudor Arghezi, care îi gaseste pseudonimul si îi publica, în 1922, în doua numere consecutive din Cugetul românesc, Pâlnia si Stamate, "antiproza“ intitulata ironic "roman în patru parti“, în care face o serie calambururi de esenta sofistica prin duplicitatea de sens a cuvintelor: oamenii coboara nu pe scari, ci din maimuta; o masa fara picioare bazata pe calcule si probabilitati; peretii sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniti în fiecare dimineata, alteori masurati cu compasul, pentru a nu scadea la întâmplare.

Absurditatea cea mai izbutita este Ismail si Turnavitu, premergatoare teatrului lui Eugen Ionescu: "...Ismail este compus din ochi, favoriti si rochie... Se plimba însotit de un viezure de care se afla strâns legat cu odgon de vapor si pe care în timpul noptii îl manânca crud si viu, dupa ce mai întâi i-a rupt urechile si a stors pe el putina lamâie...“

Alte scurte scrieri sunt: cunoscuta "fabula“ Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în strainatate, Cotadi si Dragomir.

"Viziunea unei lumi absurde e povestita de un glas iluminat de ironie. Cuvintele fosnesc de haz în aceasta rapsodie a inadecvarii. Aflati cum arata un popa ardelenesc care tine în mâna o sintaxa. Surprindeti doi oameni care tocmai coboara din maimuta. Asistati la compunerea unui madrigal prin apasarea degetului pe hârtie si descoperiti ca Nirvana e vecina noastra de circumscriptie. Faceti-va aceste hatâruri, cu sentimentul ca intrati într-un joc al carui premiu e accesul la inteligenta si har.“

Radu Paraschivescu


"Sa ni-l imaginam pe Urmuz într-o camera încuiata pe dinauntru, citindu-le fratilor si surorilor lui mai mici tot felul de pagini bizare. Pe atunci, Urmuz nu era Urmuz, ci Demetru. În familie i se spunea Mitica. Se aude? Din când în când, dinspre camera aceea razbat catre noi, traversând spatiul si timpul, hohotele de râs ale fratilor si surorilor lui Urmuz. Se aude? Daca, printr-un miracol, orasul ar amuti într-o noapte pentru macar câteva secunde, în Bucuresti s-ar auzi, poate, dinspre numarul 13 al strazii Apolodor, hohotele de râs ale acelor fiinte care stiau sa se amuze. Dupa aproape o suta de ani de absurditate, teribilul umor al lui Urmuz continua sa înfiga gloante în forma de pâlnie în tâmpla literaturii române. Ceea ce face Urmuz nu e literatura, ci stamatematica.“

Iulian Tanase