O moarte care nu dovedeste nimic

Dl. Anton Holban, spuneam în introducerea prezentei cronici, ca de la Proust se trage. Este în scrisul sau de acuta introspectie psihologica, atâta investigatie si framântare cerebrala, ca, fara de a vrea, te gândesti la meandrele explorarilor genialului romancier. Filiatia proustiana a dlui Anton Holban este, dealtminteri, cu mult mai categoric si mai lucid exprimata chiar de catre autor: "Ma recitesc. Asa gasesc de identice unele motive cu ale lui Proust, ca mi se pare inutila aceasta povestire care nu poate fi decât o copie palida a unui original magistral. Dealtfel, nici nu stiu daca mirajul lui Proust nu ma face, din cauza unor asemanari exterioare, sa-mi complic starea sufleteasca. Poate ca daca n-as fi citit Albertine disparue, în altfel (mai bine sau mai rau) as fi suportat disparitia Irinei. Proust ne îmbraca în o haina care nu ni se potriveste. Când te gândesti ca în noptile mele albe mototolesc perna si bâigui pâna la epuizare întrebarea "ce s-o fi facut Irina?“, poate numai din pricina unei influente literare.“

Perpessicius