Coasta lui Apollo. Jurnal de scriitor

Daca spun un adevar incomod sunt tratata ca un trouble-fete. Daca regret radicalismul sau lipsa de tact de a emite un adevar neplacut, mi se sugereaza ca sunt lasa. Daca sunt visatoare sau patetica, mi se spune ca sunt depasita. Cand sunt trista si ma ascund dupa masca unei veselii debordante, mi se zambeste insidios: ei, ascunde ea ceva. Cand spun in gura mare ceea ce cred, sunt sfichiuita cu sarcasme. Iar atunci cand abordez teme majore, mi se sugereaza ca sunt expirata. Nu, nu exista nici un fel de comunicare. La mijloc sunt, mai degraba, niste savante mecanisme menite sa-ti deformeze faptele, iar, in ultima instanta, imaginea, si sa-ti taie orice elan, pentru ca, intr-un tarziu, sa te faca sa alegi, iarasi, singuratatea - mama buna, aspra, calda - in iadul-raiul de fiecare zi.

Sa te reintorci in subterana ta mereu acelasi, mereu altul, tu, cel care esti si devii ceea ce esti. Aici e marea judecata. Intre peretii acoperiti cu carti incepe cunoasterea. Restul sunt vorbe, fantezii, toane, divagatii, intamplari marunte, scurse dinspre realitatea de fum, a carei amintire e proaspata si-atat de vie. Orgoliul, smerenia si asprimea indreptata impotriva ta iti vor fi sfetnici.

Carnea trecatoare a cui sunt, Doamne? (Aura Christi)