Portretul reginei

„Doamna se întinde, suspină, închide ochii. Corpul ei nu mai e decât o istorie, o mașinărie familiară, dar străină viitorului. Străină, mai ales, speranțelor care, spre propria‑i uimire, își mai găsesc adăpost în ea. Nu pentru că ar fi gata să se abandoneze unei dorințe noi, ci mai degrabă fiindcă dorința de a exista pentru altul, nevoia fizică de a fi ținută și strânsă în brațe de un bărbat, continuă să trăiască într‑un colț al conștiinței ei, ca o amintire neglijată, ca rochia de seară albastră de culoarea nopții care nu i se mai potrivește și pe care n‑o va mai purta niciodată, dar se încăpățânează să o păstreze în fundul unui dulap, protejată cu grijă de o husă din plastic, pentru orice eventualitate“ (Portretul reginei).